Design a site like this with
Get started

Doing environmental anthropology field research in Southeast Europe. Looking at the nearness of remoteness

Fieldwork on and about Danube’s islands along the Romanian-Bulgarian border gives you a strange feeling. The islands seem to be unwanted gifts, at least for the authorities on both sides responsible for administering the Danube waters. Partly they are newly emerged territories as a result of the dynamics of a still-powerful river, albeit one that has been dammed by the brutal dykes of the inter-war and especially socialist years. This is how some of them have ended up not being assigned to either of the two countries, a sort of no man’s land, while others merged, and the river border became a land border – as in the case of the Georgescu and Bezimen islands near Tutrakan. Others migrated so close to one shore or the other that it is hard to accept that you are on the territory of another state when you see from the island people from the neighbouring country moving to and fro with their business.

Expedition on the No name island, currently a Bulgarian territory. 

The anthropologist embarking on a fieldwork of this kind must first understand what kind of ethnographic reality they need to discover and describe in the field research protocols. To their human interlocutors (the main source in classical methodologies in social anthropology), are added non-human “interlocutors”, plant species, animals, geo- and hydromorphological phenomena. The field researcher is thus forced to resort to a multispecies methodology, a fact anticipated in our project, but the full extent of which we only realised when we stepped on the islands and asked people about them.

Secondly, multispecies research, which the islands host in abundance, has involved dislocating the research site. If in classical anthropological methodology human interlocutors are relatively tied to a community, which is the focal point of field research, for multispecies research it is difficult to fix this point. For example, the wild boar moves in a relatively short time from the agricultural terraces of the northern Danube to the south, with stops on islands on the Danube, and can reach as far as the main range of the Bulgarian mountains, Stara Planina. Invasive plant species such as wild vines, now present on many of the Danube islands, also move quickly as the river waters spread their seeds.      

Calnovat island near Islaz (Romania)

The anthropologist involved in this kind of fieldwork must then explain to the interviewees why they are interested in the islands. It is known that traditionally in Romania and Bulgaria the main objective of ethnographic research is to collect data on customs, folklore, material culture, etc. Thus, an anthropologist/ethnographer who asks about islands is regarded with suspicion. A simple question about, for example, what kind of trees grow on a particular island raises suspicions in the minds of the interviewee about the kind of investigation, rather thinking that it is about a crime related to logging on that island.

Things get even more complicated as the interviewees are both locals with all kinds of island-related activities and bureaucrats from the local government structures that manage the islands’ landscape (forestry, water, fishing and hunting, environmental protection and conservation). The language of communication is also becoming an issue that complicates field research, especially in Bulgaria. Although we know Bulgarian to varying degrees, and one of the team members, a historian, is fluent in Bulgarian and helped us in the field with prior telephone interventions, without the help of local, bilingual, Romanian-Bulgarian or Bulgarian speakers of an international language, the interviews could not have taken place. Curiously, the greatest resistance came from the bureaucrats and the authorities responsible for managing the Danube landscape. So interviews in this area are not just a 45-60 minute communication between the anthropologist and the interlocutor in the field, but involve a whole mishmash of phone calls, missed appointments and untimely requests. The success of such an interview is more the result of chance and a series of fortunate coincidences in the field than of a well-prepared and well-organised action in advance.

In conclusion, I illustrate the above with the vignette of the interview conducted in two episodes at the local forestry administration in Tutrakan. The islands are covered by forests exploited to a greater or lesser extent by forestry administrations according to plans drawn up at government level, with very little connection to the organic life of the islands. However, the Tutrakan area is special because almost all the islands are included in the list of national parks. Logging is therefore heavily restricted. In addition, during the field research we have learned that one of the nearby islands used to be the site of a cypress acclimatisation experiment. I was surprised to learn that the experiment which ended in failure just after 1990, dated from the interwar period, when Tutrakan was under Romanian administration. So it was natural to reach out to the local forestry administration for an interview.

The first attempt, this summer, ended in failure. Although we were accompanied by the director of the local history museum, a person who is fond of Tutrakan and the history of its places, but who was unexpectedly receptive to our project, we were met with a firm refusal from the director of public relations at the forestry administration. We tried a presentation of the project in Bulgarian, but the blockage was total on the grounds that permission was needed from the higher regional administrative levels. Even the director of the administration present at the discussion, who knew a little Romanian and seemed receptive, finally agreed to the refusal. After fifteen minutes we had to leave, with the promise that at some point we would be able to conduct the interview. And this actually happened more than two months later, without having anything scheduled or even announced.

On a Friday in early November, after a week’s work in the archives in Silistra, we went on a short trip to Tutrakan. We didn’t have much in the way of plans, just to look for a forester to set up an interview with. Besides, we also wanted to say hello to our friends there and announce our return in the spring. We also stopped by the history museum, much to the pleasant surprise of the director, who not only welcomed us graciously, but also phoned the forestry administration for the promised summer interview. From there, things happily accelerated. The director of public relations was much more open and made room for a discussion that eventually turned into an hour and a half interview. A colleague from the history museum who spoke English and a local friend who also spoke English facilitated the communication. At one point a forester appeared who had much more knowledge about the cypress plantation, as well as about forest management on the islands in general. The interview scheduled in the summer, from which we had taken all our thoughts, finally took place in a late fall day with no prior preparations.


Feluri de a face cercetare de teren in antropologia mediului in sud-estul Europei

Cercetarea de teren pe şi despre insulele dunărene de la granița româno-bulgară îți provoacă un sentiment straniu. În parte teritorii nou apărute ca urmare a dinamicii unui fluviu încă puternic, deşi zăgăzuit de îndiguirile brutale din anii interbelici şi mai ales din anii socialismului, insulele par să fie daruri nedorite, cel puţin pentru autorităţile de pe ambele maluri responsabile cu administarea apelor dunărene. Aşa s-a ajuns ca unele dintre ele să fie neatribuite nici unuia dintre cele două ţări, un fel de no man’s land, altele să se unească, granița fluvială devenind una terestră, cazul insulelor Georgescu și Bezimen din apropierea Tutrakanului, ori altele să migreze atât de aproape de un mal sau altul incât e greu să accepți că te afli pe teritoriul unui alt stat când vezi de pe insulă foarte aproape oamenii din țara vecină mișunând încolo și încoace cu treburile lor.

Antropologul care se apucă de un teren de acest gen trebuie mai întâi să înțeleagă ce gen de realitate etnografică trebuie să afle și să descrie în protocoalele cercetării de teren. Interlocutorilor umani, sursa principală în metodologiile clasice din antropologia socială, li se adaugă ”interlocutorii” non-umani, specii de plante, de animale, fenomene geo și hidromorfologice. Cercetătorul de teren este obligat astfel să apeleze la o metodologie multispecies, fapt anticipat în proiectul nostru, dar de deplinătatea căreia ne-am dat seama abia atunci când am stat pe insule și am întrebat în dreapta și-n stânga oamenii despre ele. În al doilea rând, cercetarea multispeciilor, pe care insulele le găzduiesc din plin, a implicat dislocarea locului cercetării.

Dacă în metodologia antropologică clasică interlocutorii umani sunt relativi legați de o comunitate, care reprezintă punctul focal al cercetării de teren, pentru multispecies e greu de fixat acest punct. Porcul mistreț de pildă, se mișcă într-un timp relativ scurt de pe terasele agricole din nordul Dunării spre sud, cu opriri pe insule de pe Dunăre, putând să ajungă până la principalul lanț al munților bugărești, Stara Planina. De asemenea, speciile de plante invazive precum vița de vie sălbatică prezentă acum pe mai toate insulele de pe Dunăre, circulă cu rapiditate ca urmare a răspândirii semințelor de către apele fluviului.      

Antropologul implicat în acest gen de teren, trebuie mai apoi să explice interlocutorilor intervievați ce treabă are ea/el cu insulele. Este știut că în mod tradițional și în România și în Bulgaria, principalul obiectiv al cercetării etnografice este culegerea de date despre obiceiuri, port popular, civilizație materială etc. Astfel, că un antropolog/etnograf care întreabă despre insule este privit pieziș. O simplă întrebare legată, de pildă, de ce fel de copaci cresc pe o anumită insulă ridică în mintea celui intervievat suspiciuni legate de genul investigației, mai degrabă că ar fi vorba de un delict legat de exploatarea lemnului de pe insula respectivă. Lucrurile se complică și mai mult cu cât interlocutorii sunt atât localnici cu tot felul de activități legate de insule, cât și birocrați din structurile guvernamentale locale care administrează landscape-ul insulelor (administrația forestieră, ce a apelor, cea a pescuitului și vânătorii, cea de protecție și conservare a environment). Limba de comunicare devine și ea o problemă care complică cercetarea de teren, mai ales în Bulgaria. Deși știm în grade diferite limba bulgară, iar unul dintre membrii echipei, istoric, vorbește curent bulgara și ne-a ajutat pentru lucrul în teren cu intervenții telefonice prealabile, fără ajutorul unor localnici, bilingvi, româno – bulgari sau bulgari cunoscători ai unei limbi de circulație internațioanală, intreviurile nu ar fi putut avea loc. În mod curios, cea mai mare rezistență am înregistrat-o în rândurile birocraților din autoritățile care răspund de administrarea landscape-ului Dunării. Astfel că interviurile în această arie nu reprezintă doar o comunicare de 45-60 de minute între antropolog și interlocutorul din teren, ci presupun o întreagă mizanscenă, cu telefoane date înainte, programări ratate sau cereri intempestive. Reușita unuia asemenea interviu este mai degrabă rolul hazardului și a unui șir de coincidențe fericite din teren, decât o acțiune pregătită și bine organizată dinainte.

În încheiere, ilustrez cele spuse mai sus cu vinieta interviului realizat în două episoade la administrația forestieră locală din Tutrakan. Insulele sunt acoperite de păduri exploatate în mai mare sau mai mică măsură de administrațiile forestiere după planuri croite la nivel guvernamental, cu o foarte mică legătură astfel cu viața organică a insulelor. Aria Tutrakanului este însă specială fiindcă aproape toate insulele sunt incluse în lista parcurilor naționale. Exploatarea forestieră este astfel mult îngrădită. În plus, întâmplător în cursul cercetării de teren am aflat că pe una dintre insulele din apropiere a avut loc un experiemt de aclimatizare a chiparoșilor. Încheiat cu un eșec imediat după 1990, experimentul data, am aflat cu surprindere, din perioada interbelică, atunci când Tutrakanul era sub administrație românească. Era firesc astfel să ne străduim să ajungem la administrația forestieră locală pentru un interviu. Prima încercare, în vara anului acesta, s-a terminat cu un eșec însă. Deși însoțiți de directorul muzeului de istorie local, o persoană atașată de Tutrakan și istoria locurilor lui, dar care a fost neașteptat de receptiv față de proiectul nostru, ne-am lovit de refuzul ferm al directorului de relații cu publicul de la administrația forestieră. Am încercat o prezentare a proiectului în bulgară și captarea atenției, dar blocajul a fost total, pe motivul că este nevoie de permisiunea nivelurilor superioare administrative regionale. Însuși directorul administrației prezent la discuție și care știa puțin românește și părea receptiv, s-a raliat în cele din urmă refuzului. După un sfert de oră a trebuit să plecăm, cu promisiunea că la un moment dat, vom putea realiza interviul. Și acest lucru chiar s-a întâmplat după mai mult de două luni, fără să fi avut ceva programat sau nici măcar anunțat.

Într-o zi de vineri de la începutul lunii noiembrie, după o săptamână de lucru în arhivele de la Silistra, am plecat într-o scurtă incursiune la Tutrakan. Nu aveam mare lucru în plan, doar să căutăm vreun pădurar cu care să pregătim un interviu. În plus, vroiam să ne și salutăm și prietenii de acolo și să anunțăm revenirea in primăvară. Am trecut și pe la muzeul de istorie, spre surpriza plăcută a directorului, care nu numai că ne-a primit cu amabilitate, ci a și telefonat la administrația forestieră pentru interviul promis în vară. De aici, lucrurile s-au precipitat fericit. Directorul de la relații cu publicul a fost mult mai deschis și și-a făcut loc pentru o discuție care până s-a transformat într-un interviu de o oră și jumătate. Un coleg de la muzeul de istorie care vorbea engleză și o prietenă localnică de asemenea, vorbitoare de engleză, au înlesnit comunicarea. A apărut la un moment dat și un pădurar care avea mult mai multe cunoștințe despre plantația de chiparoși, ca și în general despre administrarea pădurilor de pe insule. Interviul programat în vară și de la care ne luasem orice gând, cel puțin pe termen scurt, a avut loc fără nici un fel de pregătiri prealabile într-o zi de toamnă târzie!       

Text by Stelu Serban /// Text de Stelu Serban

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in: Logo

You are commenting using your account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: